Este Mircea Badea un simplu b/vlogger de success?

   Bănuiesc că majoritatea cunoaşteţi emisiunea “În gura presei” (Antena 1) moderată de Mircea Badea. Pentru cei care nu ştiţi despre ce este vorba voi explica acum pe scurt. Este o emisiune în cadrul căreia sunt puse la dispoziţia prezentatorului câteva ziare, acesta având libertatea de a îşi expune propria părere referitoare la ştirile zilei.

   Atunci vin eu şi întreb: nu este Mircea Badea doar un b/vlogger de success? Poate fi considerat om de televiziune asemenea colegilor săi de breaslă?

Români vs. străini în aeroport

   Ieri noapte la ora 03:45 am ajuns la aeroport, unde am mers să o conduc pe mama care a plecat în SUA în  vizită la sora mea. Pe lângă zborul ei mai erau încă două, cu destinaţia Italia, respectiv Anglia.

   Lume multă, de toate felurile, deci un bun prilej de observare a compatrioţilor şi nu numai. De ce vă povestesc toate astea? Fiindcă vreau să vă împărtăşesc şi vouă uimirea mea, nefondată aş putea spune acum, care are ca sursă de provenienţă simplitatea cu care am deosebit românii de străini în aeroport (şi num ă refer aici la limba vorbită, ci la atitudine şi stil vestimentar). Ei bine…let’s get started!

   Româncuţele noastre majoritatea erau pe tocuri cui de 10 cm, purtau maieuri cu paiete şi fel de fel de mesaje neinteresante, fustiţe până sub fund, iar ca topping unele şi-au expus, inevitabil, pielea MULT PREA ciocolatie ( ca să nu zic carbonizată).

    Românaşii erau şi ei prezenţi, unii mai pensaţi decât o femeie, alţii cu tricouri Gigolo Americano, iar alţii cu kg de aur atârnând de gât şi încheietură. A…şi cu tatuajele la “purtător”.

   Toţi aparţinătorii categoriilor descries (mai erau şi români decenţi, evident) vorbeau tare, de parcă pe cineva interesa că domnişoara X şi-a uitat periuţa de dinţi acasă, sau că pe Y l-a rugat mama să îşi pună “o tablă de slănină” în geamantan. Plus că din când în când se auzea sunând ostentativ câte un telefon pe ritmuri house sau de manele.

   Ce vă puteţi dori mai mult, dimineaţa la 4 într-un aeroport când încercaţi să mai împărtăşiţi câteva cuvinte cu persoana pe care o însoţiţi, înainte de despărţire?

   Acum să trecem la străini. Ce aş putea să vă zic?

   Fetele erau îmbrăcate foarte lejer, cu blugi, tricou, cardigan şi sandale sau tenişi, iar băieţii şi ei la fel de lejer. Pai domnule de atitudine nici nu mai are rost să vorbim! Nici nu ştiai că sunt acolo decât dacă treceai pe lângă ei şi prindeai frânturi de conversaţie în engleză şi chineză/japoneză, după caz.

   Cu ce credeţi voi că ne mai deosebim de străini?

Blogul ca o carte

   Poate fi blogul considerat o carte într-un proces continuu de redactare? Personal consider că acesta este noul statut al blogurilor. De ce? Foarte simplu: deosebim un blog de altul la fel cum deosebim o carte de alta, urmând aceleaşi principii. 

   La o carte primul lucru care ne atrage este coperta, la blog este tamplete-ul, citim cărţi în funcţie de ce informaţii ne dorim să extragem din ele (dacă suntem pasionţi de istorie citim biografii, cărţi de specialitate şi romane istorice, dacă suntem pasionaţi de arta machiajului ne vom axa pe cărţi de specialitate,etc. etc.) , la fel şi cu blogurile ( vrem să aflăm ce se poartă în sezonul toamnă-iarnă accesăm un blog de fashion, vrem să aflăm noutăţi din lumea mondenă căutăm un blog axat pe ştiri mondene). Totodată facem diferenţa între bloggeri la fel cum o facem între scriitori: sunt scriitori care scriu “bine” sau “prost” , la fel şi bloggeri, sunt scriitori care reuşesc să capteze atenţia unui cititor încă cu prima pagină a cărţii, precum sunt bloggeri a căror prim post pe care îl citeşti te convinge că persoana din spatele cuvintelor are ceva interesant de spus.

  Şi acum întreb: voi ce credeţi, este blogul cartea generaţiei tinere de azi?

Dezamăgirea. Sau ceva mai dureros decât o palmă

   Aţi avut vreodată un moment în viaţă când simţeaţi că sunteţi dezamăgiţi de voi înşivă, iar consecinţele pe care a trebuit să le suportaţi v-au îndreptat către a fi dezamăgit de o persoană dragă şi foarte apropiată? Dacă da, atunci înţelegeţi când spun că această deziluzie este mai dureroasă decât o palmă.

Recomandare: carte

      “Ultimul Cato” este un bestseller spaniol al acestui deceniu. Dacă sunteţi pasionaţi de istorie şi dacă vă doriţi să pătrundeţi într-o lume a misterelor omenirii, atunci cu siguranţă vă va face plăcere să citiţi acest roman al Matildei Asensi.
   

      „O călătorie pasionantă într-un trecut cufundat în mister, ascuns sub vălul alegoriilor literare. Un roman care ne deschide ochii şi ne înfioară inimile.“ (James Rollins)
      „O aventură uluitoare, pe cât de spectaculoasă, pe atât de inteligentă, care valorifică perfect minuţioasa documentare istorică.“ (Booklist)
      „Cititorii sensibili la istorie - mai ales la cea a Bisericii, a societăţilor secrete şi a ritualurilor iniţiatice - vor găsi aici nenumărate delicii.“ (Publishers Weekly)

De unde au aparut piţipoancele?

    Sau mai bine zis cum au apărut pe plaiurile mioritice.E foarte simplu.Dacă aruncăm un ochi pe site-urile cu ştiri mondene ale americanilor este imposibil să nu dăm de Paris Hilton.

        “Nu văd nimic ieşit din comun la ea” veţi spune majoritatea, deoarece nu vedeţi decât un personaj căruia îi plac bling-blingurile, sclipiciul şi rozul. Nimic mai adevărat: nu e o femeie care să îţi agreseze retina. De ce am ţinut să menţionez toate astea? Pentru că de aici va porni teoria mea conform căreia,cel puţin teoretic, voi încerca să deduc care este  sursa de inspiraţie a piţipoancelor made in Romania.

         Luăm subiectul numărul 1 şi  îl numim simplu: Piţi. Ei bine, Piţi a descoperit, în timpul procesului de dezvoltare intelectuală, un anunţ care nu corespundea cu ceea ce căuta ea (replică geantă Luis Viton). Enervată la culme accesează link-ul şi dă de o tipă “bună” cu brăţări “sclipicioase”,cu buze frumos conturate cu roz şi cu un Louis Vuitton autentic la braţ. Stă puţin pe gânduri şi pe principiul “dacă ea poate, eu de ce să nu pot?” goleşte cardul lu’ tăticu’ confundând ideea de “less is more” cu… “more is more”.